Ce naiba stim noi, de fapt? - varianta Ultra Extinsă...


WHAT THE BLEEP!
Ultra-Extended Quantum Rabbit Hole


Filmul de astazi include toate partile ale acestui film prezentat pana acum si are in plus inca 2 ore si jumatate de informatie. Documentarul are asadar, 5 ore de informatii exceptionale ce merita savurate, studiate, conspectate, memorate, parcaticate si bineinteles, date mai departe.
Toate informatiile din acest film sunt grupate si intr-o carte aparuta pe piata romaneasca in 2007. Cartea se numeşte , binenteles, "What the Bleep Do We Know? Ce naiba stim noi, de fapt?"si poate fi cumpărată de aici: http://www.cartidesuflet.ro/

Iata ce se spune pe divin.ro despre aceasta carte (toate ideile se regasesc si in film):

"Succesul filmului What the Bleep Do We Know!? a fost doar începutul calatoriei. Multi români au vazut deja acest film, desi în mod oficial el nu exista în România. Modul în care a circulat („underground”) graieste el însusi despre setea de cunoastere a românului, dar si despre cât de mult era asteptat un asemenea film. Este un film care zguduie din temelii perceptia si atitudinea umana, un film care a creat fani printre toate nivelurile de receptare, inteligenta si cunoastere.
Producatorii si scenaristii lui au simtit ca trebuia sa aduca si „negrul” cuvântului pe albul hârtiei. Alt nivel de receptare si, mai ales, alte posibilitati de a aduce alte informatii, ori de a le întari pe cele existente în film.
Aceasta carte foloseste ideile, conceptele si stiinta care sondeaza si scormoneste mintea omeneasca precum minerul într-o mina, dar reprezinta doar un punct de pornire de unde poate începe explorarea în profunzime a noii paradigme. Fizica cuantica a proceselor noastre interioare si granitele exterioare ale universului cunoscut sunt cele ce trebuie recunoscute. Desfacatorul de conserve pentru constiinta este reprezentat de însasi actiunea de a pune Marile Întrebari.
Necesitatea schimbarii paradigmei actuale într-una noua, care sa cuprinda constiinta printre factorii care influenteaza viata si realitatea pe Pamânt, pare sa fie una din cele mai importante concluzii pe care cititorul o poate avea la finele lecturii acestei carti senzationale.


What the Bleep Do We Know?! – Ce naiba stim noi, de fapt?! este o carte ce contine o stiinta uluitoare. Cu ajutorul a mai mult de o duzina de oameni de stiinta, cercetatori renumiti si teoreticieni, pornesti într-o calatorie având pe nas ochelarii fizicii cuantice; pornesti într-un univers care este mai bizar si mai viu decât ne-am imaginat vreodata. Apoi, esti dus mai departe, la marginea exterioara a granitei cunoasterii noastre stiintifice despre constiinta, perceptie, chimia corpului si structura creierului. Din ce este facut gândul? Din ce este facuta realitatea? Si, cel mai important, cum poate schimba un gând natura realitatii?
Aceasta stiinta ne conduce nu doar în lumea materiala, ci într-un tarâm profund al spiritualitatii. Daca observatia afecteaza rezultatul, atunci noi nu doar facem parte din univers, ci suntem participanti în el. Daca gândurile sunt mai mult decât intersectii electrice neuronale întâmplatoare, atunci constiinta este mai mult decât un accident anatomic. Exista o putere mai mare, dar este cu adevarat acolo, în afara noastra? Unde este linia de demarcatie dintre acolo, afara si aici, înauntru?

Extrase din carte:

„Majoritatea oamenilor prefera sa ramâna în zona de siguranta decât sa intre în astfel de încurcaturi. Chiar daca se lovesc direct de o întrebare, mai mult ca sigur vor fugi de ea, îsi vor ascunde capul în nisip sau îsi vor gasi repede de lucru cu altceva.
De ce sa pui o Mare Întrebare? A pune o Mare Întrebare este o invitatie la aventura, o calatorie spre a descoperi. Este incitant sa pornesti într-o aventura noua; exista o fericire a libertatii, libertatea de a explora teritorii noi.
Asa ca, de ce nu punem aceste întrebari? Pentru ca, punând întrebari, se deschide usa catre haos, catre necunoscut si catre imprevizibil. În momentul în care pui o întrebare la care chiar nu stii raspunsul, ti se deschide calea catre un tarâm al tuturor posibilitatilor. Esti dispus sa primesti un raspuns care ar putea sa nu îti placa sau cu care sa nu fii de acord? Daca te face sa te simti incomod sau daca te departeaza de siguranta pe care ti-ai creat-o pentru tine însuti? Daca raspunsul nu este ce vrei tu sa auzi?
Ca sa pui o întrebare nu îti trebuie muschi, ci curaj.”

Cine ce vede!?

Cinci niveluri stabile de procesare ale creierului. Aceasta este tocmai ce ati facut pentru a „vedea” fiecare din aceste litere. Nu este vorba doar de faptul ca ochii au trimis catre „voi” niste imagini continând fiecare litera. Creierul vostru a procesat informatiile vizuale trimise catre el de ochi pentru a construi aceste litere. Realizeaza acest lucru spargând, reducând impulsurile care ajung la el la forme de baza, la culori si tipare de baza. Apoi, începe actiunea de potrivire a tiparelor cu amintirile despre lucruri similare stocate deja, asociind acestea cu emotiile si însemnatatea evenimentelor, legându-le pe toate la un loc într-o singura fotografie ce integreaza totul si pe care o trimite lobului frontal de 40 de ori pe secunda. Asa este. Noi nici macar nu vedem în mod continuu, ci este un fel de film alcatuit din fotograme ce se deruleaza fulgerator, dar si cu intermitente.
Aceasta înseamna ca tot ceea ce vedeti este pictat de creierul vostru. El picteaza fiecare frunza a fiecarui copac pe care îl vedeti. Picteaza conectându-se cu amintirile sau retelele neuronale ce contin informatii despre frunza, culoare, marime, forma, punând toate acestea cumva la un loc. Pare foarte scandalos si contrar felului în care ne învârtim prin lume. Cum au ajuns neurofiziologii la aceasta schema?
Dovada ca, de fapt, nu ochii percep, ci creierul, este demonstrata si la un nivel mai putin dramatic: locul unde nervul optic trece prin globul ocular înspre creier, nu are receptori vizuali. Prin urmare, ne-am astepta ca, daca închidem un ochi, sa vedem un punct negru în centru. Dar nu se întâmpla asa. Si aceasta pentru ca nu ochiul picteaza tabloul, ci creierul.

Mai multe informatii...

Oamenii de stiinta au descoperit ca daca masoara din punct de vedere electric ceea ce iese din creierul unei persoane (folosind RMN sau scannere PET, de exemplu) atunci când priveste un obiect si apoi când doar îsi imagineaza acel obiect, în ambele cazuri sunt active aceleasi zone ale creierului. Închiderea ochilor si vizualizarea obiectului, produce aceleasi tipare ale creierului ca si privirea acelui obiect.
Creierul nu numai ca nu distinge între ceea ce vede în mediul înconjurator si ceea ce-si imagineaza, dar se pare ca nu stie nici diferenta dintre actiunea în sine facuta si actiunea vizualizata. Acest fapt a fost descoperit pentru prima data în anii ’30, de Edmund Jacobson, M.D. (creatorul Tehnicii de Relaxare Progresiva pentru reducerea stresului). Când dr. Jacobson a rugat subiectii sa vizualizeze actiuni fizice, a descoperit miscari foarte subtile musculare care corespundeau cu miscarile muschilor care ar fi fost implicati în activitatea respectiva. Aceasta informatie a fost foarte bine folosita de multi sportivi, în lumea întreaga.

Adevarul despre perceptie

Perceptia este un proces complex, cu multe fatete, care începe atunci când neuronii receptori capteaza o informatie din mediul înconjurator si o trimit, sub forma impulsurilor electrice, creierului. Ca toate fiintele vii, receptorii nostri sunt limitati. Nu putem vedea lumina infrarosie, nu putem simti câmpurile electromagnetice asa cum fac pasarile (folosind aceste informatii pentru a naviga). Cu toate acestea, cantitatea de informatii care vine prin cele cinci simturi este uluitoare – undeva în jurul a 400 de miliarde de biti pe secunda.
Evident, nu privim si nu procesam constient nimic din toata aceasta cantitate. Cercetatorii spun ca numai aproximativ 2000 de biti trec prin constiinta noastra. Asa ca, în timp ce creierul trece la treaba „încercând sa creeze pentru noi o poveste despre lume”, dupa cum spune dr. Andrew Newberg, „trebuie sa si scape de o multime de informatii”.
De exemplu, în timp ce cititi aceste cuvinte, chiar daca simturile voastre receptioneaza temperatura din camera, senzatia corpului vostru aflat pe scaun, textura hainelor la nivelul pielii voastre, zgomotul frigiderului si mirosul samponului pe care l-ati folosit, sunteti mai degraba inconstienti de toate acestea în timp ce va concentrati asupra cuvintelor cartii. Dr. Newberg continua:

„ Creierul trebuie sa vada si sa sorteze o cantitate enorma de informatii care este inimaginabila pentru noi. Realizeaza aceasta inhibând alte lucruri, prin oprirea anumitor raspunsuri si a anumitor informatii neuronale de a ajunge în constiinta noastra. Si, facând astfel, noi ignoram chiar scaunul pe care stam. Aceasta este scoaterea din monitor a cunoscutului. Apoi se elimina necunoscutul...
Daca vedem ceva ce creierul nu poate identifica, ne agatam de ceva similar. (Nu este o veverita... dar e ceva similar cu ea) Daca nu gasim nimic apropiat sau daca e ceva ce stim ca nu este real, dam la o parte spunând probabil ca mi-am imaginat doar.”

Asa ca, de fapt, noi nu percepem realitatea, noi vedem imaginea realitatii pe care creierul nostru a construit-o pe baza imputurilor senzoriale si a nenumaratelor asocieri extrase din vasta retea neuronala a creierului. „Depinde de experientele pe care le-ati avut si felul în care procesati informatia, ceea ce creeaza, cu adevarat, lumea voastra vizuala... Pâna la urma, creierul este ceea ce percepe realitatea si ceea ce creeaza reprezentarea noastra despre lume”, afirma dr. Newberg.


Emotii si Perceptii

Cercetarile doctoritei Pert la Institutele Nationale de Sanatate (National Institutes of Health) sugereaza ca nu numai ceea ce credem este real, dar si felul în care simtim despre ceea ce simturile noastre percep, ceea ce determina daca si felul în care vom percepe. Ea spune: „Emotiile noastre decid ce merita atentia noastra... Decizia despre ce devine gând ivit din constiinta si ce ramâne un gând nedigerat, un tipar ramas îngropat adânc în corp, este mediata de receptori.”
Dupa cum spune Joe Dispenza: „Emotiile sunt menite sa stimuleze chimic ceva în memoria pe termen lung. De aceea le avem.” Emotiile noastre sunt legate/conectate la un nivel inferior al procesarii vizuale, undeva în apropierea primului pas. Acest lucru are un sens din punct de vedere al evolutionismului. Daca mergând pe poteca apare în fata ta un tigru, vei procesa aceasta imagine si vei începe sa fugi înainte de a întelege de ce.
400 de miliarde de biti pe secunda! Chiar si daca eliminam lucrurile care sunt nereale (martienii) si pe cele care sunt „irelevante”(mirosul samponului), tot ramân o multime de biti. Emotiile dau acestora greutatea si importanta lor relativa. Ele sunt scurtatura catre perceptie. Ele ne ofera si capacitatea unica de a nu vedea ceea ce nu vrem sa vedem.

Paradigma si perceptie

Deci, daca ne construim realitatea din deja existenta magazie de amintiri, emotii si asocieri, cum am putea percepe ceva nou vreodata?
Cheia este o noua cunoastere. Largind paradigma, modelul nostru despre ceea ce este real si posibil, adaugam noi optiuni listei pe care o pastreaza creierul nostru. Ţineti cont ca acea lista nu este decât o descriere a realitatii care se bazeaza pe experienta personala; nu este realitatea însasi. O noua cunoastere ne poate deschide mintea catre noi tipuri si noi nivele de perceptie si experienta.
Este importanta o informatie noua, dar o cunoastere completa implica atât întelegerea, cât si experienta. Daca vrei ca cineva sa stie cum este sa manânce o piersica, poti sa-i dai informatii despre asta – „este zemoasa si dulce si moale...” – dar nu va stii niciodata, cu adevarat, pâna când nu va musca din acea piersica. Asa ca, pentru a ne largi paradigma si a ne deschide catre o viata mai buna, ne trebuie si experiente noi.
Este De exemplu, când a fost ultima oara când ati facut ceva atât de inimaginabil încât, ramânând cu gura cascata, sa spuneti: „nu pot sa cred ca am facut asta!”?
Este În Calatorie catre Ixtlan, Carlos Castaneda aminteste una din lectiile lui Don Juan: a te pândi pe tine însuti. Cu alte cuvinte, a-ti învata propriile obiceiuri ca si când ai studia pe altcineva, astfel încât sa te poti surprinde atunci când faci ceva ce este un obicei si sa schimbi, facând ceva complet nou. Dar ne întoarcem la vechile întrebari: daca percepi numai ceea ce stii, cum vei putea percepe vreodata ceva nou? Daca te creezi pe tine, cum vei putea creea un nou tine?
Odata ce s-a înteles ca noi putem experimenta viata în limitele cunoscutului, a ceea ce cunoastem deja, devine evident ca, daca ne dorim o viata mai bogata, daca dorim mai multe oportunitati de dezvoltare, realizare si fericire, atunci avem nevoie sa facem o miscare puternica în noi însine, punându-ne mari întrebari, experimentând noi emotii si adunând mai multe informatii/date în retelele noastre neuronale.

Noi ne cream lumea

Concluzia, cel putin atât cât a putut stiinta sa realizeze pâna acum, este urmatoarea: Noi cream lumea pe care o percepem. Când deschid ochii si privesc în jur, nu vad „lumea”, ci lumea pe care echipamentul uman senzorial este capabil s-o vada, lumea pe care sistemul meu de credinte îmi permite s-o vad si lumea pe care emotiile mele vor sau nu s-o vada.
Cu toate ca respingem aceasta notiune si vrem sa credem ca exista o „lume reala” pe care o putem percepe cu totii si asupra careia sa cadem de acord, de fapt, deseori oamenii – si poate ca întotdeauna – au o perceptie cu totul diferita a acelorasi lucruri. De exemplu, când este descrisa o crima de catre mai multi martori (ca în filmul japonez Rashomon), versiunile despre „ce anume s-a întâmplat de fapt” difera mult – nu numai în ceea ce priveste detaliile, dar chiar si în privinta înfatisarii (cum ar fi culoarea parului, înaltimea, îmbracamintea) atât a victimei, cât si a criminalului. Fiecare martor crede ca el sau ea detine povestea adevarata, dar ceea ce detin cu adevarat este propria lor perceptie despre ceea ce s-a întâmplat.
Noi ne cream lumea mereu în miliarde de feluri. Din punct de vedere stiintific, vederea si perceptia sunt cele mai evidente si demonstrabile modalitati prin care facem astfel. Marea întrebare este: totul se opreste aici? Este aceasta limita pâna la care afectam lumea pe care o vedem?

Un pas mai departe
Ca nu cumva sa credeti ca stiinta a ajuns la capitolul descurcarii itelor misterului vederii, hai sa ne aruncam mai jos în stiti-voi-care-gaura (rabbit hole).
Karl Pribram a revolutionat felul în care gândesc oamenii despre creier prin afirmatia ca acesta este esentialmente holografic. Karl Pribram a afirmat ca procesarile sunt raspândite în tot creierul si ca, întocmai ca o holograma, fiecare parte contine întregul. Acest lucru a fost suficient de ciudat în sine, dar apoi Karl Pribram a aplicat acest model felului în care percepem. El a spus ca universul este, în esenta, holografic si ca singurul motiv pentru care noi simtim ca suntem „în” realitate, în loc sa „percepem” doar realitatea, este faptul ca acest creier se conecteaza holografic cu acel „acolo, afara” (caz în care timpul si spatiul dispar - de fapt, este o alterare a frecventei si a relatiilor de faza) si astfel perceptia noastra nu este doar procesata în creier, ci mutându-se în afara creierului, interactioneaza cu „acolo, afara”(spatiul cosmic).
De aceea, indiferent de cât de buna este realitatea virtuala, nu va va convinge niciodata ca sunteti „în” acea realitate.
Dar daca realitatea este holografica, este posibil sa o percepem direct? Simturile noastre sunt limitate; sunt ca formele de taiat biscuiti presând realitatea. Cu toate acestea, întâlnim exploratori în constiinta relatând ca este posibil sa experimentam lumea complet, direct, întregul univers si o boaba de nisip, totul deodata. Si din acel punct de vedere, totul – tot ceea ce percepem prin simturile noastre – este maya, iluzie. Deci, nu este vorba decât de punctul de vedere, de perspectiva.

Dorinta si pasiunea - prieteni sau dusmani?
Dorinta si pasiunea alimenteaza evolutia si schimbarea. Dr. Dispenza spune: „trebuie sa ai disponibilitatea si pasiunea de a iesi din propriile limite de confort”. Cu siguranta, aceasta scena din viata lui Iisus e una de pasiune: „Si, facându-Si un bici din streanguri, i-a scos pe toti afara din templu, si oile si boii, si schimbatorilor le-a varsat banii si le-a rasturnat mesele.”(Ioan 2:15).
Când analizam o dorinta data, e important sa facem doua lucruri: sa nu judecam si sa fim sinceri cu privire la adevaratul obiect al dorintei. Pentru a examina cu claritate o dorinta, orice tendinta de a judeca trebuie sa dispara, deoarece nu reprezinta altceva decât o etichetare a respectivei dorinte ca fiind rea, fapt ce o trimite în mecanismul respingerii. Dorinta apare. Cineva îti ia fata pe autostrada, pentru un moment dorinta ta este sa ai un tun cu laser cu ajutorul caruia sa-l spulberi de pe drum. Daca te simti groaznic si rusinat, atunci ai toate sansele ca motivul mâniei tale sa nu fie niciodata descoperit.
Cât priveste adevaratul motiv al dorintei, iata un exemplu: cineva candideaza pentru o functie publica dorindu-si puterea. Dar, foarte adesea, oamenii încep sa se simta vinovati cu privire la adevaratul motiv al dorintei lor si intra într-un dans al declaratiilor în care afirma ca doresc sa-i ajute pe cetateni - când ei, de fapt, vor sa experimenteze sentimentul puterii. Si cine poate spune ca pentru ei acest lucru nu reprezinta un pas înainte pe scara evolutiei? Sau vor afirma poate ca-si doresc puterea pentru a contrabalansa un sentiment adânc de insecurirtate si lipsa a valorii. În acest caz, obtinerea puterii nu le va aduce niciun beneficiu.
Exista si un motiv foarte pragmatic pentru care e imperativ sa ajungem la radacina dorintei. Manifestarea! Asa cum a mentionat Bill Tiller, va doriti o concentrare a mintii asupra unui singur punct. Daca adevarata dorinta este dublata de una corecta din punct de vedere politic sau o dorinta are o alta la baza sa, înseamna ca sunt activate doua retele neurale. Iar odata ajunsi în acest punct, e vorba de o diviziune ce nu poate fi rezolvata prin intentie. Dar, înainte de aceasta, se pune marea întrebare: oare ce dorinta din alaiul nesfârsit (sau care, cel putin, pare astfel) va trebui sa fie activata?


Alegerea

Cineva este în fata unei alegeri. Dar oare cine alege de fapt? Din ratiuni de simplitate, sa zicem ca e vorba de una din doua entitati. Una e personalitatea, iar cealalta sinele transcedental. Acest mod de organizare al celor doua aspecte ale noastre ne duce înapoi la separarea ego/Dumnezeu, materie/spirit. Stim ca daca personalitatea e cea care face alegerea, aceasta va proveni din retelele neurale preexistente, însemnând experiente si emotii trecute, ca si dependentele fata de acestea. Într-un asemenea caz, pe butonul declansare am putea lipi eticheta repetitie. Si mai adesea, aceasta alegere provine dintr-o decizie inconstienta, asa cum se întâmpla cu animalele de laborator care continua sa apese pe pârghia peptidelor.
Adevaratul buton declansator provine din zona spirituala. În acest caz, alegerea nu este motivata de trecut, ci de transformarea necunoscutului în cunoscut - adica de evolutie. Având în vedere acestea, apare o întrebare interesanta – cum putem sti, în fata unei dorinte trezite, daca aceasta este bazata pe ego sau pe suflet? Mai cu seama daca luam în considerare faptul ca dorintele provenite din zona spirituala sunt putin mai ciudate, mai stranii în comparatie cu rutina noastra cotidiana.
Exista unele exemple importante ale acestui fapt în istoriile studentilor si învatatorilor spirituali. În multe relatii de acest tip, învatatorul este vocea naturii spirituale adormite a studentului. Ideea fundamentala a acestui fapt este ca daca ar lucra singur, studentului i-ar lua mii de ani pâna sa-si auda propria voce interioara, asa ca i-o comunica învatatorul. În mod obisnuit, noi credem ca razboiul este rau, nu-i asa? Dar în exemplul lui Krishna, el conduce carul de razboi al lui Arjuna, spunându-i ca sarcina lui spirituala este sa mearga si sa lupte.
Un alt exemplu este o poveste buddhista despre Marpa si Milarepa, care construiesc o uriasa casa de piatra. Dupa ce o finalizeaza, Marpa îi cere lui Milarepa sa puna fiecare piatra înapoi de unde a luat-o, deconstruind întreaga casa. Acest lucru suna nebunesc, dar nici pe departe atât de mult ca faptul ca au repetat acest dans de înca patru ori.
Don Juan l-a pus pe studentul sau Carlos Castaneda, astazi un autor celebru, sa manânce la cina hamburgeri timp de luni de zile. Oare Don Juan credea în iluminarea prin hamburgeri si cartofi prajiti? Dupa câteva luni, o femeie tânara si frumoasa a intrat cautându-l pe Carlos. Acesta a ramas tacut pâna când o limuzina eleganta a oprit. Femeia a spus: „E Carlos”, moment în care Carlos a realizat ca, de fapt, cauta faima, iar în acea clipa si-a înteles adevarata natura.
Foarte adesea, vocile provenite din partea transcedentala conduc la o transformare pe care nimeni n-ar fi crezut-o posibila. Iata de ce este atât de important sa nu judecam dorintele, ci sa le examinam atent înainte de a alege. Si, în plus, mai e si alegerea.
Iata ce ne spune Dr. Pert: „Liberul arbitru se gaseste în cortexul nostru frontal, iar noi ne putem antrena sa facem alegeri mai inteligente si sa fim constienti de alegerile pe care le facem. Ei bine, eu cred ca acest lucru reclama exercitiu, diferite feluri de exercitii. Putem merge la sala pentru a ne întari bicepsii sau ne putem antrena cortexul frontal recurgând la yoga, meditatie si alte practici”.
Asadar, cine alege? Desigur, noi o facem, dar ajungem din nou într-un punct în care ne întoarcem la întrebarea: cine sunt eu? Ce aspect al nostru alege (personalitate/ego sau spiritul transcedental)? Din punct de vedere neurologic, se pare ca întrebarea poate fi reformulata astfel: oare alegerea provine dintr-o retea neurala existenta sau din cortexul frontal? Profitam de avantajul oferit de caracterul cuantic aleatoriu, ce ne permite sa alegem ceva nou, sau suntem un dispozitiv mecanic, ce actioneaza întotdeauna pe baza unor conditii preexistente (vechi)?
Si ne întoarcem înca o data la întrebarea: în ce lume traim? Într-un univers viu, organic si interconectat sau într-unul divizat si imobil?
Noi alegem.

Intentia
Iar de cealalta parte a alegerii e actiunea! Când dr. Tiller si-a desfasurat cercetarea cu privire la capacitatea intentiei de a influenta sistemele fizice, el a folosit „patru meditatori foarte bine calificati”. Dupa cum sugereaza dr. Pert, aceasta abilitate de a mânui intentia este un talent ce poate fi dezvoltat. Dr. Tiller adauga cu privire la abilitatea de a focaliza intentia: „Acesta e motivul pentru care unele învataturi oculte stravechi învatau oamenii sa se concentreze asupra unei flacari. În acest fel înveti sa îti aduci atentia pe un canal foarte îngust, astfel încât densitatea energetica devine mai mare”.
În acest punct vorbim tot despre crearea realitatii. Dar acum este vorba de motivul pentru care cream ceea ce suntem, de nivelurile de la care cream si de modul în care facem aceste creatii mai constiente si mai puternice. Se pare ca extraordinarul nostru creier este conectat cu lobul frontal tocmai în acest scop. Dr. Dispenza spune:

„Ceea ce ne diferentiaza de toate celelalte specii este raportul lobului frontal cu restul creierului. Lobul frontal e o zona a creierului responsabila de intentia ferma, luarea deciziilor, reglarea comportamentului si inspiratie. Si, pe masura ce dezvoltam aceasta abilitate ca fiinte umane, vom lua alte decizii care, de fapt, ne vor influenta potentialul si evolutia.
O decizie care i-ar lua unui câine în mod literal mii de ani, poate fi rezolvata de fiinta umana în numai câteva momente, datorita dimensiunilor mai mari ale lobului frontal.”

Am vorbit asadar despre motivul pentru care dorinta e necesara si nu întotdeauna „rea”. Si iata de ce: pentru a aduce în realitate sanatatea, bogatia si fericirea trebuie sa luam decizii si sa ne aliniem la ele prin intentie. Iar daca înca simtiti o legatura imperfecta cu aceste lucruri, Ledwith ne explica mai departe: „Si de ce nu pot atinge aceste lucruri? În esenta, din cauza lipsei concentrarii. Nu putem sta concentrati, mintea umbla încolo si-ncoace, iar noi suntem prea puternic racordati la vibratiile planului material”. Aici e aici. Pentru ca intentia sa functioneze cu adevarat, ea trebuie sa fie focalizata - dar lumea în care traim ne solicita permanent atentia. Se cheltuiesc miliarde de dolari pentru a atrage atentia oamenilor. (Iar termenul operativ este cheltuiesc). E o dilema reala, observa dr. Dispenza, ca „majoritatea oamenilor se opresc deoarece cauta rezultatele dupa un efort foarte mic, iar când nu le vad renunta imediat la respectiva posibilitate. Totusi, potentialul exista si dupa momentul în care ei se opresc. Suntem foarte lenesi ca fiinte umane. Traim într-o lume conventionala si daca nu primim imediat exact ceea ce dorim, devenim nerabdatori”.
Dar, desigur, nu putem arunca vina pentru lipsa noastra de concentrare asupra lumii. Aceasta e o mentalitate de victima. Mai degraba, pentru a obtine o intentie buna, trebuie sa ne dorim acest lucru si sa luam deciziile necesare dezvoltarii ei. E vorba, de fapt, despre o reactie în lant cu rezultate extraordinare.
În capitolul dedicat creierului cuantic am vorbit despre efectul Zeno - ce presupune ca realitatea este influentata atunci când cineva se concentreaza continuu asupra aceleiasi intentii directionate spre lumea cuantica. Pentru a-l cita din nou pe Henry Stapp, „În virtutea legilor cuantice ale miscarii, o intentie puternica manifestata printr-o mare rapiditate a actelor intentionale similare va tinde sa mentina modelul asociat al actiunii.” Asadar, nu e suficient sa avem o intentie si sa mergem la cinema, caci ceea ce numim magic se poate întâmpla numai printr-o dorinta si o focalizare repetate."
Sursa: www.divin.ro





Sursa: Iesirea din matrix

The Quantum Activist - Activistul cuantic (doc)


În data de 24 februarie 2010, Australia beneficia de lansarea în premieră a unui film fantastic, The Quantum Activist, regizat de cuplul Renee Slade şi Ri Stewart, cu un unic protagonist, dr. Amit Goswami, care, în această lume dominată de curentul ştiinţific materialist oficial, de al cărui faliment multilateral ne "bucurăm" pe deplin în prezent, propunea o schimbare de paradigmă bazată pe primatul conştiinţei, prin teoria imaginată de savantul indian la finalul anilor '80, numită de el "idealism monistic", inspirată desigur de fizica cuantică şi, în parte, de ideile filozofice din Advaita Vedanta şi teozofie, pe care el o consideră nu numai "bază a religiilor de pretutindeni", ci, de asemenea, filozofia corectă a ştiinţei moderne.

Dr. Amit Goswami este o cunoştinţă ceva mai veche a partizanilor curentelor radicale de gândire, actuale, care apărea în distribuţia unui alt documentar celebru What the Bleep Do We Know!?, al anului 2004, fiind unul dintre pionierii noii perspective ştiinţifice, ce împărtăşeşte cu noi viziunea potenţialului nelimitat al conştiinţei, ca fundament al întregii existenţe şi modul cum această revelaţie ne poate ajuta, de fapt, să trăim mai fericiţi.

Dr. Goswami declara, cândva, în privinţa antagonismului actual dintre religie şi ştiinţă:

"Misticii, contrar promotorilor religiilor, spun întotdeauna că realitatea nu constă din două lucruri separate - Dumnezeu şi lume - ci din unul singur, conştiinţa. […] Problema ştiinţei a fost întotdeauna faptul că majoritatea savanţilor cred că ştiinţa trebuie practicată într-un cadru monistic diferit, unul bazat pe primordialitatea materiei. […] fizica cuantică ne-a demonstrat că trebuie să schimbăm acea prejudecată mioapă a savanţilor, altminteri nu vom fi capabili să înţelegem fizica cuantică. Deci, acum, avem ştiinţă în interiorul conştiinţei, o nouă paradigmă a ştiinţei bazată pe primatul conştiinţei, care înlocuieşte gradual vechea ştiinţă materialistă. […] noua ştiinţă rezolvă multe […] paradoxuri ale vechii paradigme şi explică multe date contradictorii."

Am abordat adeseori subiectul fizicii cuantice pe acest blog, cel mai recent în articolul Schimbarea de paradigmă s-a produs !, exprimându-mi entuziasmul pentru decăderea aşa-zisei ştiinţe materialiste, care se străduie de secole nu să rezolve, ci să ignore agresiv orice fapte, artifacte şi date experimentale care-i contrazic flagrant axiomele, pe de o parte, iar, pe de altă parte, să nege existenţa oricăror dovezi ştiinţifice ale existenţei lui Dumnezeu sau ale unei Conştiinţe Cuantice dacă vreţi, aşa cum o numeşte ilustrul fizician indian, savanţii fiind aduşi la disperare de cercul complet descris de ştiinţă, când, prin fizica cuantică, s-au văzut obligaţi să se întoarcă la spiritualitate, pas mult prea dificil de făcut pentru exponenţii acestui fals intelectual numit ştiinţă, soluţia adoptată fiind în concordanţă cu spiritul vremii şi anume ignorarea faptelor prin "interpretarea de la Copenhaga", despre care am scris în detaliu în articolul menţionat.

The Quantum Activist ne spune povestea unui om care ne provoacă să regândim noţiunile fundamentale ce stau la baza existenţei noastre şi a realităţii, cu o forţă şi o hotărâre demnă de sacrificiul unui alt mistic celebru, Erwin Schrödinger, care a refuzat să se ascundă în spatele cortinei materialiste, îmbrăţişând integral spiritualitatea revelată de fizica cuantică.

Acest film aruncă o punte peste prăpastia adâncă, săpată de secole, între Dumnezeu şi ştiinţă, activitatea lui Goswami, cu o precizie uimitoare şi fără a rătăci de la rigorile mecanicii cuantice, dezvăluind unitatea globală inerentă dintre religiile majore ale lumii şi tradiţiile mistice.

Voi proceda diferit faţă de alte articole, detaliind şi sintetizând cumva conceptele din film, fiindcă preceptele fizicii cuantice sunt destul de complicate, iar prezentarea lor în cadrul limitativ al unei subtitrări le poate răpi din claritate, mesajul acestui film fiind cu adevărat copleşitor.

Deci care ar fi mesajele transformatoare ale fizicii cuantice ?

În primul rând, conştiinţa este fundamentul întregii existenţe şi toate obiectele şi experienţele noastre (simţuri, gândire, sentimente şi intuiţie) sunt doar posibilităţi cuantice dintre care conştiinţa poate alege, transformându-le în realităţi palpabile.

În al doilea rând, dacă alegem din ceea ce este cunoscut deja sau, altfel spus, din ceea ce a fost condiţionat în noi prin experienţele anterioare, alegem, de fapt, din aşa-numita conştiinţă a ego-ului, dar dacă alegem din necunoscut, din ceva ce nu s-a manifestat în experienţele noastre anterioare, atunci alegem din ceea ce tradiţiile spirituale numesc Conştiinţa Divină (sau cum este numită în limbaj ştiinţific, conştiinţa cuantică).

Să alegi din Conştiinţa Divină presupune să accepţi efectuarea unui salt cuantic (o deplasare din punctul A în punctul B, fără a trece prin etape intermediare, aşa cum electronul sare de pe o orbită atomică pe alta, trecând parcă printr-o gaură de vierme subatomică), să accepţi nelocalizarea (comunicarea în absenţa oricăror semnale) şi, de asemenea, să respingi aşa-zisa ierarhie confuză (relaţiile cauzale explicate în context circular).

Al treilea mesaj al fizicii cuantice este evoluţia conştiinţei, care ne va conduce la o capacitate tot mai sporită de procesare a sensurilor vieţilor noastre şi ale lumii înconjurătoare.

O gândire corectă constă în înţelegerea şi acceptarea acestei schimbări de paradigmă şi în ajutarea tuturor celor aflaţi în jurul nostru, cu care putem şi trebuie să interacţionăm, fireşte, pentru ca să procedeze identic.

O viaţă corectă constă în a urma preceptele teoretice pe care le susţii, în manifestarea înţelegerii noastre în modul în care trăim, în a deveni ghizi şi exemple de urmat pentru alţii, oricât de convenţional şi rigid ar putea suna o astfel de formulare, fiindcă asta înseamnă să faci o mulţime de salturi cuantice, să te deschizi către existenţa unei Conştiinţe Divine nelocalizate, care inspiră faptele diurne ale conştiinţei ego-ului şi dorinţa de a schimba relaţiile ierarhice sociale, cu unele holistice, integrate.

O viaţă corectă implică necesitatea câştigării traiului zilnic printr-o modalitate congruentă cu modul nostru nou de a gândi, trăind şi ajutând constant întreaga societate pentru a atinge aceeaşi congruenţă.

Este desigur o exprimare incitantă, aţi putea spune niţel condescendent, dar asta va fi oare suficient ca să vă motiveze ?

Am să vă dezvălui credinţa mea fundamentală: dacă aţi deschis deja acest blog şi acest articol şi aţi ajuns să citiţi aceste rânduri, atunci vă număraţi printre cei care sunteţi convinşi că lumea actuală este profund viciată şi necesită o schimbare imediată, deci sunteţi deja motivaţi şi, poate, conştiinţa cuantică vă presează deja să vă alăturaţi idealurilor unei asemenea mişcări evoluţioniste reale.

Majoritatea profesorilor ar admite că nu percep, pe deplin, vastitatea domeniului lor de bază, decât în momentul în care ajung la catedră.

În cazul lui Amit Goswami pregătirea multidisciplinară este mai mult decât evidentă: masteratul său în fizica cuantică se îmbină perfect cu o cunoaştere aprofundată a teoriilor filozofice fundamentale şi, de asemenea, a religiilor şi sistemelor de credinţă principale.

Toate aceste cunoştinţe sunt adânc înrădăcinate într-o înţelegere profundă a istoriei adevărate şi a evoluţiei gândirii umane, ceea ce face din el un vizionar, fiindcă este imposibil pentru cineva să coreleze informaţii atât de disparate, în absenţa unei pregătiri multidisciplinare care a evoluat, între timp, către o experienţă personală extrem de vastă.

Este extraordinar de dificil, cred eu, să produci şi, mai ales, să vinzi un astfel de film.

Veteranii spiritualităţii intuitive ar putea considera principiile susţinute de Goswami ca fiind de bază, dar ceea ce este important aici, este să înţelegem publicul ţintă.

De-a lungul ultimelor câteva decenii, o punte a fost construită între tărâmul de reşedinţă al oamenilor de ştiinţă şi domeniul practicii spirituale intuitive.

Dr. Amit Goswami se situa, cândva, adânc în interiorul tărâmului ştiinţei, dar acest documentar este povestea călătoriei sale până la punte şi modul cum a continuat să se deplaseze în aceeaşi direcţie, ajungând să ni se adreseze nouă, profanilor, într-un limbaj întemeiat pe tradiţia ştiinţifică şi filozofică, ce poate fi perceput totuşi de către cei înclinaţi către trăiri interioare intense, chiar dacă rămân încă ancoraţi în practica ştiinţei materialiste.

Ca orice documentar, acesta surprinde instantanee temporale, care refac istoricul deplasării lui Goswami în direcţia acumulării energiilor benefice extrase din conştiinţa cuantică şi ceea ce este foarte important, în afara lui Fred Alan Wolf, menţionat tangenţial în film, au fost şi vor fi şi alţi fizicieni care vor fi atraşi, în cele din urmă, pe aceeaşi cale.

În persoana lui Amit Goswami am recunoscut modelul omului de ştiinţă în care credeam, cândva, cu naivitate, care investighează perseverent orice domeniu, deschis de întrebări cărora nu le cunoaşte încă răspunsul, abandonând fără remuşcări sau ezitări credinţe vechi ce nu mai sunt relevante, extinzându-şi cadrul cunoaşterii pentru a se adapta permanent noilor informaţii, fără a omite nici o clipă obiectivul principal: menţinerea consecvenţei teoriilor sale inovatoare, aproape ca un sculptor care elimină surplusul de piatră, pentru a ajunge la imaginea pe care o vedea, de la început, conturată în interior.

Cred şi sper că o istorie onestă, în eventualitatea că se va scrie vreodată aşa ceva, îl va înregistra pe dr. Goswami ca pe o personalitate cu influenţă hotărâtoare în dezvoltarea definiţiei conştiinţei, care se întrevede în multe alte discipline, o realizare extraordinară, fiindcă face pledoaria fundamentării existenţei pe conştiinţă şi nu pe materie, aşa cum a fost considerată de către ştiinţa occidentală încă din vremea filozofilor antici greci, această teorie rezolvând o serie de paradoxuri în fizica cuantică, inclusiv iluzia de dualitate şi problema măsurătorilor cuantice, abandonate convenabil de "corifei" ca Einstein, Bohr, Heisenberg sau Hawking, mai nou (care s-a temut să implice conştiinţa în argumentaţie, fiindcă, astfel, limbajul fizicii cuantice ar fi devenit cu adevărat filozofic, contrazicând flagrant ipotezele sale dezumanizante, ale robotului biochimic numit om).

El construieşte, de asemenea, cadrul pentru o nouă înţelegere, pe mai multe niveluri, a conştiinţei, în pofida faptului că dr. Goswami este constrâns să-şi prezinte descoperirile în condiţiile limitărilor de limbaj actuale, fiindcă este extraordinar de dificil, pentru cineva, să prezinte o idee complet nouă, folosind cuvinte care au fost demonetizate, deja, prin controverse şi dezbateri neprincipiale ce durează de milenii, poate.

În momentul de faţă, Goswami defineşte cel puţin două nivele ale conştiinţei, pentru care foloseşte cuvintele ego şi Dumnezeu şi face acest lucru fiindcă este necesar, din motive evidente, să-şi prezinte noile sale teorii prin concepte pe care le înţelegem deja, chiar dacă nu complet şi, uneori, distorsionat, expunându-se riscului de a adăuga o insultă unui prejudiciu, prin astfel de alegeri de cuvinte ce pot conduce la dezacorduri inutile, care ne-ar putea distrage atenţia de la demonstrarea punctului său de vedere revoluţionar.

Cu toate acestea, el face alegeri inspirate şi chiar pline de umor în documentar, pentru a explica diferitele niveluri de conştiinţă şi a clarifica neînţelegeri care au fost în mare vogă în anii '70, ce au condus, într-un final, la practici nepotrivite ce se concentrau pe legea atracţiei şi pe intenţie, detaliind motivele ineficienţei unor asemenea iniţiative neinspirate.

Amit Goswami elucidează, de asemenea, conceptul căilor de creare a propriei noastre realităţi, prin contradicţie cu modul cum percepem şi reacţionăm, noi înşine, la o astfel de realitate şi cum ne extragem astfel propria experienţă, eronată desigur.

Dr. Goswami a trăit, ca şi noi, într-o ţară în care predomina "ştiinţa materialistă" şi înţelege pe deplin cultura sa străveche, pe baze experimentale.

Declaraţia lui, că fizica nu se ocupă cu natura realităţii, nu este ceva nou, fiindcă nici nu s-a ocupat vreodată, fiind "reconcepută" de un Newton, pentru a ilustra numai corelaţiile limitate ale biliardului cosmic mecanicist.

Prima mare sciziune în fizica cuantică a apărut prin disputa dintre Einstein şi Bohr, pe care o relatam într-un articol anterior dedicat lui Nassim Haramein, pe care acum o bănuiesc că a fost o mare punere în scenă, fiindcă, într-un final, totul s-a reglat prin marea mistificare de la Copenhaga, dar dr. Goswami reînvie această dezbatere într-un mod care s-ar putea să revitalizeze vechile conflicte, aducându-le în actualitate, într-o nouă perspectivă, însă.

Şi exact acesta ar trebui să fie şi scopul, fiindcă, dacă ne dorim să concepem noi idei, atunci trebuie să le construim plecând de la noi modele şi prin aceasta dr. Amit Goswami şi-a făcut perfect temele, prin modelarea unui nou cadru care va conduce, în cele din urmă, la progrese reale în gândirea umană, în loc de a reitera vechile idei.

Eu însumi am păşit pe drumul aparent logic al unui ateu pasionat de ştiinţă şi păcălit de materialism, revenirea la Dumnezeu, prin fizica cuantică, fiind târzie dar benefică, deşi Platon mă convinsese, cumva, de multă vreme, când afirma că simţurile fizice îngreunează percepţia noastră asupra Universului, că întruparea face ca percepţiile să fie distorsio­nate, inexacte, iluzorii şi că acel tărâm care există dincolo de materie, dincolo de spectrul vizibil atât de minor, nu poate fi evidenţiat cu cele cinci simţuri.

Viitorul apropiat al evoluţiei promite să ne abată de la preocuparea noastră actuală, de a gândi exclusiv raţional, îndreptându-ne către o minte intuitivă care preţuieşte arhetipurile de prea multă vreme abandonate, cum ar fi Bunătate, Frumuseţe, Adevăr, Dreptate şi Iubire şi ne oferă posibilitatea de a procesa sensul vieţii noastre prin intermediul lor, scopul unui activist cuantic fiind acela de a explora probabilităţile cuantice ce ni se dezvăluie astfel, impulsionând la propriu transformarea lumii.




Sursa: Dezvaluiri

A fost descoperită cea mai apropiată planetă similară Pământului, ce ar putea găzdui viaţă!


Cercetătorii de la NASA au anunţat că telescopul Kepler a făcut o descoperire uimitoare: o planetă similară Terrei, ce ar fi o gazdă ideală pentru oameni. Este cea mai apropiată planetă de acest tip descoperită până acum, fiind aflată în afara sistemului nostru solar.

"Este o descoperire uimitoare, care va dăinui în istoria omenirii", a comentat Geoff Marcy de la Universitatea din California, unul din pionierii domeniului «vănâtorii de planete».

Planeta proaspăt descoperită se găseşte în "zona Goldilocks", aşa cum este denumită de către astronomi regiunea ideală pentru formele de viaţă similare celor de pe Terra. În zona Goldilocks, planeta nu este nici prea aproape de steaua sa (ca apa să fiarbă), dar nici prea departe (ca apa să îngheţe). Temperatura la suprafaţa planetei descoperite este de 22 grade Celsius, afirmă oamenii de ştiinţă.


Cercetătorii au denumit planeta Kepler-22b şi afirmă că se aseamănă cu Pământul în multe aspecte: orbitează o stea similară cu Soarele, la aproximativ aceeaşi distanţă. Un an pe Kepler-22b durează 290 de zile, iar cercetătorii afirmă că este foarte probabil ca pe suprafaţa planetei să se găsească roci şi apă.

Kepler-22b diferă de Terra într-un singur aspect semnificativ: este de 2,4 ori mai mare decât planeta noastră. De aceea, cercetătorii afirmă că e puţin probabil ca pe suprafaţa acesteia să se găsească forme de viaţă. Cercetătorii spun că este posibil ca planeta să fie acoperită de un ocean imens. Natalie Batalha, cercetător în cadrul echipei Kepler, a afirmat că "nu este deloc imposibil ca acel ocean să găzduiască viaţă".

Kepler-22b se află la 600 de ani-lumină de Pământ, fiind cea mai apropiată planetă similară Terrei descoperită până acum. Cu tehnologia actuală, o navetă spaţială ar avea nevoie de 22 de milioane de ani pentru a efectua o călătorie de pe Terra până la Kepler 22-b.

Echipa de oamenilor de ştiinţă de la Kepler foloseşte telescoape la sol şi telescopul spaţial Spitzer pentru a revizui observaţiile făcute de navele spaţiale cu privire la alte planete. În timpul misiunii de trei ani şi jumătate a misiunii Kepler, telescopul examinează stelele aflate între constelaţiile Cygnus şi Lyra. Telescopul Kepler detectează planetele care trec prin faţa stelelor.


În ultima perioadă, numărul planetelor de acceaşi mărime cu Pământul sau mai mare decât planeta noastră a crescut cu mai mult de 200.

Echipa de oameni de ştiinţă de la Kepler găzduieşte zilele acestea o conferinţă specială la Ames, care se desfăşoară în perioada 5-9 decembrie.

În cadrul acesteia, cercetătorii au anunţat că au descoperit 1.094 de noi planete. De la ultimul catalog al planetelor identificate de NASA, lansat în februarie trecut, numărul planetelor a ajuns la 2.226.

Dintre acestea 207 sunt aproximativ de mărimea Pâmântului, 680 sunt mai mari decât Pâmântul, 1.181 sunt de aceeaşi mărime ca Neptun, 203 ca Jupiter şi 55 mai mari ca Jupiter.



Sursa: descopera.ro / adevarul.ro

Descoperiri arheologice care ii reduc la tacere pe occidentali


„România este vatra a ceea ce numim Vechea Europă, o entita-te culturală cuprinsă între 6500-3500 î.Hr. axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de ară (…). Uluitoarele descoperiri făcute în România şi alte ţări învecinate după al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii „vechii Europe”, o cultură a unei societăţi de agricultori. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva= milenii pe cea sumeriană”
Maria Gimbutas, „Civilizaţie şi cultură"

Şi astăzi se discută în contradictori despre originea şi civilizaţia dacoromânilor. Chiar de către istoricii şi cercetătorii români. Originea pură a strămoşilor noştri este contestată. Însă, descoperirile arhelogice vin în ajutorul nostru. Paleontologii au stabilit că omul de Neanderthal a trăit în urmă cu 100.000 de ani, iar cel de la Ceo-Magnon cu circa 35.000. Fratele nostru oltean de la Buciuleşti, comuna Tetoiu, jud. Vâlcea, pe Valea lui Grăuceanu are o vechime de 1.900.000-2.000.000 ani!!! Descoperirea îi aparţine savantului Dardu-Nicolăescu-Plopşor. Cum e posibil?!...


Aşa cum marile popoare ale lumii s-au format în bazinele hidrografice ale marilor fluvii şi poporul nostru s-a format în bazinul hidrografic al Dunării. „Este uimitoare coincidenţa aproape perfectă între teritoriul fostului regat al Daciei, atestat documentar, de pe vremea lui Burebista şi conturul bazinului hidrografic al Dunării, de la Viena şi până la vărsarea în Marea Neagră. Această coincidenţă confirmă faptul că bazinul hidrografic al Dunării a fost leagănul de formare şi supravieţuire multimilenară a poporului pelasgo-traco-geto-daco-valaho-român” (1!).

Săpăturile arheologice făcute sub auspiciile Academiei Române în zona defileului Dunării, cu ocazia deschiderii în 1964 a şantierului „Porţile de Fier”, au scos la iveală vestigii de o importanţă covârşitoare, care atestă existenţa vieţii în această zonă din cele mai vechi timpuri. Cercetătorul arheolog Vasile Boroneant (n.1930), membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, laureat al Academiei Române, a lucrat pe acest şantier împreuină cu cercetătorul arheolog Mihai Davidescu (n.1930), sub îndrumarea Profesorului Constantin Nicolaiescu Plopşor (1901-1968), membru corespondent al Academiei Române, director al Centrului Academiei Române de la Craiova.

Lucrările arheologice au acoperit o întindere de peste 180 de km din aval de Moldova Veche şi până la Ostrovul Mare. Cele mai vechi urme de viaţă din zonă au fost datate cu 35.000 ani î.e.n, descoperite în peşterile Chindiei şi Livadita de la Coronini, localitate situată la 7 km în aval de Moldova Nouă. Urmează vestigiile descoperite la Cuina Turcului, de la Dubova, în Cazanele Mari la 17 km în amonte de Orşova, pe malul românesc al Dunării, datate cu 11.000 ani î.e.n. La Schela Cladovei s-au descoperit şi una dintre cele mai vechi aşezări dacice de pe Dunăre din sec. IV î.e.n., cu vestigii ceramice specifice: ceaşca dacică.
Mi-ar trebui mult spaţiu tipografic pentru a prezenta toate descoperirile arheologice din această zonă, descoperiri care au făcut obiectul unor numeroase comunicări ştiinţifice Între 30 martie şi 2 aprilie 2000 în Scoţia, Universitatea din Edinburgh a organizat Conferinţa Internaţională „The Iron Gates in prehistory” (Preistoria Porţilor de Fier) ca semn de preţuire acordat importantelor vestigii scoase la lumină în defileul Dunării între Carpaţi şi Balcani.

„Nu sunt de neluat în seamă nici informaţiile pe care ni le transmite V. Flaccus (m.90 e.n.) care, referindu-se la drumul argonauţilor (din sec. XIII î.e.n.), spune că aceştia au văzut pe porţile templului Soarelui din cetatea lui Arietes: „reprezentarea înfrânderii egiptenilor, conduşi de Sesostris, de către geţi”.Dar Diodor din Sicilia (c.80-c.21 î.e.n.), în istoria lumii antice de la origini şi până la războiul lui Cezar în Galia din 58-51 î.e.n. intitulată „Biblioteca istorică”, prezintă campania egipteană din Tracia condusă de Sesostris, se pare din timpul domniei faraonului Ramses al II-lea (1290-1224 î.e.n.) (2).

Dacă la toate acestea se mai adaugă şi informaţiile recente, ale studiilor mineralogice de laborator, care au confirmat că aurul din sarcofagele egiptene provine din Transilvania, înseamnă că istoria ţării noastre are rădăcini adânci prin vestigiile şi documentele atestate din antichitate şi până în prezent, iar legenda se poate transforma în istorie veridică. În acest sens, o privire mai atentă asupra descrierii faptelor argonauţilor din secolul XIII î.e.n. îmbarcaţi pe nava „Argo” şi plecaţi în căutarea lânii de aur spre ţara denumită Colhida pare să ducă la concluzia că aceştia au trecut pe la „Porţile de Fier”. Scrierile din vechime ale lui Pindar (462 î.e.n.) şi ale lui Apollonios din Rhodos (295-230 î.e.n.) oferă un număr iompresionant de mare de coincidenţe între denumirile mitice ale unor personaje şi locuri din antichitate şi denumirile de azi ale unor localităţi situate pe teritoriul ţării noastre. Pe traseul de la vărsarea Dunării în Marea Neagră la punctul de confluenţă al Tisei cu Dunărea şi apoi al punctului de confluenţă al Someşului cu Tisa, mergând spre amonte, se ajunge în zona Mediaşului Aurit din nordul Munţilor Apuseni, pe cursul mijlociu al Someşului. Pe acest traseu se găsesc o seamă de localităţi ale căror denumiri de azi coincid în mod bizar cu titularurile mitice care ne-au fost transmise din antichitate. Această observaţie l-a făcut pe cercetătorul ştiinţific geolog Mircea Ticleanu să adopte ipoteza şi să finalizeze un studiu în care a demonstrat că drumul pe ape al argonauţilor a urmat traseul pe Dunăre. Apollonios, la vremea lui, a plasat destinaţia finală a expediţiei în Caucaz. Dar informaţiile de atunci se pare că situau Caucazuil la vestul Mării Negre după cum ne-o confirmă atât scrierile lui Ammianus Marcellinus (330-c.400 e.n.), general roman şi istoric, care aminteşte în secolul IV e.n. de un ţinut „Caucaland” situat pe malul stâng al Dunării la marginea bazinului Panonic, a cărei descriere corespunde cu Munţii Apuseni de la vestul Mării Negre…

Cu toate acestea, pentru occidentali, România este ţara romilor, a hoţilor, cerşetorilor. Aceştia să fie cel mai vechi popor din Europa? Nu se pupă cu orgoliul britanicilor, francezilor, germanilor etc. România este la mâna unor „dizidenţi de catifea”, care, după decembriue 1989 nu au scris nimic. Dar se produc zilnic pe sticla televizoarelor, lucrând după „reţete” stabilite în altă parte. Privitul spre Vest a devenit sport naţional…

În ziua de azi se duce o politică perfidă pentru distrugerea acestui popor. Ce putem face? Noi, cei care mai cunoaştem câte ceva, să le popularizăm. Voi? Să nu uitaţi! Şi să cultivaţi aceste lucruri copiilor şi nepoţilor voştri. Şi nu mai căutaţi mistere în afara ţării. Pentru că există nenumărate dovezi ale civilizaţiei care ne-a precedat, dovezi care atestă că pe aceste meleaguri au trăit oamenii primordiali, care s-au răspândit în toată Europa şi pe toate continentele, dând naştere civilizaţiilor care acum ne ignoră. Acestea sunt adevăratele mistere uitate.

„La Congresul Mondial de Istorie, care a avut loc la Montreal, în Canada, în septembrie 1995, la care istoricii români nu au fost admişi, s-au emis o serie de teze, cel puţin bizare, după care statul şi naţiunea etnică ar fi nişte aberaţii sângeroase, care au provocat în ultimele secole cele mai îngrozitoare tragedii, încât ele trebuie să dispară, cedând locul „naţiunii culturale”. Prin „naţiuni culturale” autorii tezelor respective înţeleg religiile occidentale. Ca atare, frontierele trebuie…modificate, pentru că ele numai corespund „criteriilor culturale”, după care ar urma „spiritualizarea” lot, cum le place unora să spună. Primele victome se cunosc: Jugoslavia şi Cehoslovacia” (2).

Din păcate, aceste jalnice teze sunt promovate în paginile aşa-ziselor manuale de istorie alternativă. De fapt o „Românai suverană şi independentă”, cum suna şi generosul crez politic al seniorului Coposu, nu cred că mai este posibilă. Am devenit un fatalist deoarece totul concură la recroirea geografiei politice europene. Subjugarea României a devenit totală. Acum se intenţionează ca din guvernul Boc să facă parte un ministru din C.E…

Dacă chinezii ori japonezii ar avea o cetate ca Sarmisegetusa Regia, ar transforma-o în lor de pelerinaj.

DIN NEGURA TIMPULUI

România este leagănul tuturor civilizaţiilor. Pământul Ardealului este „Grădina Maicii Domnului” şi locul de unde au plecat cele 12 trburi în lume. Dar noi, românii, rămânem ac eeaşi ignoranţi, cărora nu le pasă de istoria neamului. În loc să fim mândri că suntem poporul primordial.

De ce ne este frică de ceea ce am fost?...

Descoperirile din perioada 1960-2000 în arhive şi biblioteci din ţară şi din străinătate a sute de cuvinte româneşti, provenite din fondul autohton geto-dac în vocabularul popoarelor italian, francez, spaniol, englez, irlandez, grec etc. reprezintă adevărate piese de aur pentru cunoaşterea istoriografiei româneşti. La neamurile celtice din regiunea Walace (Marea Britanie) a fost identificată rugăciunea Tatăl Nostru, aşa cum îl rosteau românii din Muntenia, Moldova şi Transilvania. Filologii români şi străini au mai descoperit:

- în cea mai veche cronică turcească, intitulată „Ogusnam”, adusă în actualitate de istoricul român de naţionalitate turcă Ali Ekrem, tipărită în germană, franceză şi rusă, se menţionează existenţa, în anul 839, a unei Ţări a Românilor la nord de Dunăre, până spre Nipru. Se mai menţionează că „Ţara Românilor” s-a confruntat cu cumanii, deci ţara avea o armată şi o administraţie bine pusă la punct. Despre această cronică istoricii şi specialiştii noştri nu au aflat că există;

- în Atlasul german din 1826, pe o hartă care ilustrează popoarele Europei din răsărit în anul 900, se specifică „Wahalen oder Rumumy”, pe teritoriul ce se întindea din Panonia până la Nipru. Totodată se menţionează şi existenţa a cinci voivodate româneşti, adică a unor ţărişoare locale;

- „descoperirea scrisorii unui conducător chazar, referitoare la secolul al VII-lea e.n. din care rezultă existenţa în Transilvania a „ţării Ardil”, adică a ţării Ardealului, termen curat românesc, apărut cu două secole înainte de invazia triburilor migratoare războinice ungare în Bazinul mijlociu al Dunării, ceea ce dovedeşte că ungurii au fost aceia care au împrumutat termenul de Ardeal din limba română, după topica limbii maghiare, Erdely ” (3).
- descoperirea în Biblioteca naţională din Budapesta a lucrării lui Lukacs Karoly, preot romano-catolic şi arheolog, care a păstorit peste zece ani în regiunea Balatonului, unde a făcut cercetări arheologice, identificând urme materiale ale unor castele, biserici şi cetăţi voivodale româneşti în sec. al X-lea. Chiar de pe timpul invaziei triburilor migratoare ungare. Lucrarea a apărut în anul 1937 la Tipografia Episcopatului romano-catolic din Oradea, unde, preotul a fost mutat. Cartea respectivă nu a fost găsită în nici o bibliotecă din România!

- a fost descoperită cronica împăratului german Friederic al II-lea Barbarossa. Pentru anul 1189 în ea se stipulează existenţa unei ţări româneşti numită „Walahia” între Dunăre şi Munţii Carpaţi, condusă de un principe. Sunt descrise cu lux de amănunte graniţele, iar principele ţării, într-un dialog cu împăratul, şi-a afirmat suveranitatea;

- au fost descoperite sursele documentare ale lucrării „Cosmographie”, scrisă în limba română cu alfabet geto-dac, de către Aeticus Dunăreanu, ilustru cărturar şi explorator român din sec. al IV-lea.

NE ESTE FURATĂ ISTORIA


La polul opus se situează evenimente pe care autorul le trece la capitolul „conspiraţii”: de-a lungul timpului, numeroase documente istorice cu privire la strămoşii noştri s-au pierdut într-un mod cu totul straniu. Astfel, „Dacia”, jurnalul împăratului Caius Ulpius Traianus, s-a pierdut; „Getica”, o lucrare scrisă de Criton, medicul personal al lui Traian, a avut aceeaşi soartă; „Istoria geţilor”, scrisă de prelatul-filozof Dios Chrysostamos, s-a pierdut într-un mod cu totul ilogic pentru un filozof de asemenea talie, numit şi Ioan Gură de Aur. „Getica”, o lucrare de sinteză a lui Dios Cassius Coceianus, nepotul filozofului menţionat mai sus, a avut aceeaşi soartă. Alexandrianul Appianus, istoric grec, a scris o impresionantă lucrare în 24 de volume, numită „Istoria Romanilor”. Un lucru foarte curios: s-a pierdut doar volumul al XIII-lea, în care se relata amănunţit chiar cuceririle romane în Dacia. Caninius a scris în versuri istoria expediţiei lui Traian. S-a pierdut! Plutarh a scris o biografie a lui Traian pierdută fără urmă. Ammianus Marcellinus a scris 31 de cărţi în care tratează istoria romană de la împăratul Nerva până la Valens. Şi din acestea au dispărut doar primele 13, cele care tratau istoria cuprinsă între anii 96 până la 350. Tocmai cele care vorbeau despre Dacia. Apollodor din Damasc, celebrul arhitect, a descris detaliat construcţia podului peste Dunăre într-o carte. A dispărut. Opera marelui Ovidiu, exilat la Tomis, a rămas aproape intactă, cu excepţia poeziilor scrise în limba geţilor. Care au dispărut!
Să mai spună cineva că toate acestea nu fac parte dintr-o „conspiraţie” împotriva contemporanilor autohtoni. Pentru a nu cunoaşte istoria strămoşilor noştri!

Lista nu se opreşte aici. Martin Opitz, reprezentant al literaturii germane, numit de către Mihai Ibaşcu „cel mai de seamă poet al veacului său”, a sosit în Transilvania la invitaţia principelui Gabriel Bethlen. Timp de 12 ani a adunat material pentru lucrarea „Dacia antiqua”, inclusiv colindând ţinuturile transilvane. În anul 1639 moare răpus de ciumă la Danzig, iar manuscrisul său a dispărut în condiţii suspecte! Iată câteva nemuritoare versuri scrise de acest poet, necunoscute publicului din ţara noastră:

„Călcând în goană goţii Din depărtate Asii
Cu alţii-n şir grăbit grăbit Venind pe cai gonaci
Al Daciei şi-al Romei Pe greci să îi răpună
Pământ de mult râvnit Pe Misii şi pe Traci,
Nu şterg a voastre nume Cu biciul nici Atilla
Cum nu v-au nici învins Cu hoardele de sciţi
De v-aţi păstrat lumina Nu pot frânge neamul
Aşa cum e înscris. Nepieritoarei ginţi.

Într-un năvalnic tropot
năvala lor zoreşte.
Iar slavii vă-nconjoară
Ca marea într-un cleşte”.

Despre limba strămoşilor noştri, cu excepţia „Codex Rahonczy” (îl voi prezenta în alt articol) şi a unor inscripţii, nu ne-au parvenit date concrete. După ce Bogdan Petriceicu Haşdeu a dovedit existenţa unui substrat dacic al limbii române, s-a s-a încercat discreditarea sa morală şi ştiinţifică. Chiar de către latiniştii români. Pentru ca lucrarea sa „Mitologia dacilor”, să dispară.

Nici siturile nu au fost cruţate. Munţii Orăştie au fost sistematic prădaţi şi jefuiţi de tezaurele lor istorice, mărturii ale unei civilizaţii şi culturi geto-dacice de nepreţuit. Începutul l-au făcut romanii. „În Evul Mediu, Regii Ungariei şi Austriei, Matei Corvin şi Carol al VI-lea, au organizat pe Mureş, şi pe Dunăre, interminabile convoaie de transport cu relicve arheologice destinate pierzării spre Budapesta şi Viena. În luna septembrie a nului 1832 arheologul J. Ackner a descoperit la Sarmisegetusa o foarte frumoasă, interesantă, dar şi extrem de reprezentativă piesă arheologică: „Victoria dacică” înconjurată de genii, un mozaic care, printre altele, avea ornamente vegetale încrustate cu misterioase simboluri, care înconjurau un înscris tainic, rămas nedescifrat. Această relicvă, atât de preţioasă pentru neamul nostru, a dispărut fără urmă. Întrebat în epocă, arheologul maghir E. Ballum a declarat că ştie unde se află acest mozaic, dar „nu poate divulga adevărul din motive politice” (4).

În anul 1882, la un congres ţinut în Sibiu, Gheorghe Bariţiu a izbucnit în lacrimi mărturisind public cele două vise pe care nu le-a putut îndeplini: salvarea Sarmisegetusei şi deschiderea ueni universităţi româneşti în Ardeal.

Nu multe persoane cunosc că pe Insula Şerpilor, în secolul al XIX-lea, se găseau ruinele unui imens templu antic închinat lui Apollo. Practic, au fost demolate complet şi transportate la Moscova, unde au dispărut.
Şi geografiile care descriau teritoriile dacice au dispărut. Marele Strabon a scris o carte despre Tracia şi Dacia, care a dispărut. „Marele geograf Marin din Tyr descrisese în amănunţime teritoriile locuite de geţi şi daci, dar lucrarea sa nu a ajuns până la noi, decât într-o palidă măsură, prin intermediul unei prezentări făcute de Ptolemeu” (5).

Din hărţile antice nu s-a păstrat nici una care să înfăţişeze Dacia veche. În schimb, lucru foarte curios, s-au păstrat cele care reprezintă Dacia de după cucerire.

Chiar în mediile academice se vorbeşte foarte puţin despre strămoşii noştri. De ce? Pentru că sunt „barbari”. Dacă vrem în Europa trebuie să susţinem că „de la Râm ne tragem”, trebuie să ne uităm trecutul şi tradiţiile. Toţi guvernanţii de după decembrie 1989 au lăsat în paragină vestigii inestimabile ale trecutului!

A fost descoperită o nouă inscripţie maiaşă ce face referire la 2012!


Institutul de Arheologie din Mexic a recunoscut ieri existenţa celui de-al doilea artefact maiaş pe care este înscripţionat un text ce face referire la data de 21 decembrie 2012. Oficialii mexicani resping, însă, orice teorie care sugerează că maiaşii ar fi prezis că această dată va aduce sfârşitul lumii.

Până acum, majoritatea experţilor cunoşteau o singură inscripţie maiaşă ce făcea referire la această dată, o tabletă de piatră din situl arheologic Tortuguero. Ieri, însă, Institutul Naţional de Antropologie şi Istorie din Mexic a dat publicităţii un comunicat în care se precizează că o altă inscripţie, găsită în situl arheologic Comalcalco, face referire la controversata dată.

Arturo Mendez, purtătorul de cuvânt al instituţiei mexicane, a afirmat că fragmentul de cărămidă ce conţine respectiva inscripţie a fost descoperit acum câţiva ani, fiind studiat intens de specialiştii institutului. Acum, inscripţia este păstrată într-o colecţie privată a institutului, la care publicul nu are acces.

"Cărămida de la Comalcalco", cum este supranumit artefactul, datează de acum 1.300 de ani. Anumite pasaje sunt dificil de citit, însă ultimele simboluri au fost interpretate de cercetători. Astfel, inscripţia se încheie cu fraza "Va coborî din cer". Experţii spun că este cel mai probabil vorba despre Bolon Yokte, un misterios zeu maiaş asociat atât cu războiul, cât şi cu creaţia.

Arheologii spun că poziţia în care a fost găsită cărămida, cu inscripţia spre interiorul zidului, sugerează că maiaşii nu au intenţionat ca mesajul înscris pe ea să fie citit.

Cercetătorii institutului resping teoriile conform cărora data inscripţionată reprezintă momentul de start al apocalipsei. "Gândirea mesianică occidentală a răstălmăcit cosmogonia civilizaţiilor străvechi, precum civilizaţia Maya", anunţă comunicatul Institutului.

Experţii institutului afirmă că maiaşii considerau că timpul parcurge o serie de cicluri care încep şi se termină cu regularitate, fără a crede că finalul unui ciclu are consecinţe apocaliptice.

Deoarece zvonurile care sugerează că maiaşii ar fi prezis un eveniment apocaliptic în 2012 continuă să circule pe Internet, institutul va organiza săptămâna viitoare o întrunire a celor mai importanţi 60 de experţi în cultura Maya, pentru a "limpezi incertitudinile care există referitor la calendarul maiaş". Evenimentul va avea loc la Palenque, un important sit arheologic din Mexic.

Sursa: Associated Press / descopera.ro

THRIVE! (Prospera!)


Cel mai recent documentar neconvenţional, THRIVE: What on Earth Will It Take?, creaţie a soţilor Foster şi Kimberly Gamble, rodul a peste 8 ani de interviuri şi cercetări, se dovedeşte a fi un film de sinteză, extrem de bine realizat, într-o manieră profund optimistă şi cu o grafică impecabilă, care ne poartă firesc printre invenţii ştiinţifice de avangardă, studii ale conştiinţei, structură geometrică a texturii Universului, aikido şi activism, manifestate în climatul politic actual, caracterizat de consolidarea globală a puterii elitei financiare şi a controlului paranoic exercitat asupra oricărui aspect al vieţii noastre, ridicându-ne moralul zdruncinat de dezvăluirea realităţilor crude ale societăţii, prin prezentarea de soluţii realiste şi strategii îndrăzneţe de răsturnare paşnică a balanţei puterii, împuternicind fiinţa umană cu dreptul de a-şi recupera viitorul şi de a-şi reechilibra existenţa, în rezonanţă cu tendinţa universală către prosperitate a lumii vii.

Deşi am fost atenţionat asupra lansării filmului, am ezitat să-l traduc şi chiar să-l urmăresc, din cauza unei prejudecăţi poate, a originii sociale a lui Foster Gamble, care este unul dintre descendenţii direcţi ai co-creatorului imperiului Procter & Gamble (stră-stră-nepot mai exact) şi am ajuns să privesc afirmaţia lui de la început de film, că i-a fost necesară întreaga viaţă pentru a discerne care sunt cauzele fiascoului multilateral al societăţii contemporane, drept o simplă dovadă de ipocrizie mediatică.

Compania Procter & Gamble, cu sediul în Cincinnati, Ohio, a fost înfiinţată în 1837, de doi cumnaţi, William Procter (fabricant de lumânări) şi James Gamble (fabricant de săpunuri), la iniţiativa mai mult decât inspirată a socrului lor comun, Alexander Norris, fiindcă după numai 21 de ani aveau deja vânzări de peste un milion de dolari.

Compania s-a consolidat în baza contractelor militare, încheiate cu trupele unioniste din timpul războiului civil, soldaţii americani lăsaţi la vatră asigurându-le o reclamă gratuită binevenită, în întreaga ţară, dar a devenit o corporaţie abia în 1930, prin achiziţia companiei britanice Thomas Hedley Co.

Corporaţia deţine cel puţin două recorduri nedorite de noi toţi, crearea şi vânzarea primei paste de dinţi cu fluor şi finanţarea cercetărilor pentru cipurile RFID - aşa cum recunoaşte şi Foster în film - şi încă un record ceva mai ciudat: din cauza pierderilor considerabile pe piaţa investiţiilor în credite derivative, au acţionat în judecată Bankers Trust, în 1994, pentru fraudă, fiind primul caz înregistrat în istorie, de membri ai unui consiliu de administraţie al unei mari corporaţii care recunoşteau, în tribunal, că s-au lăsat antrenaţi într-o afacere pe care au fost incapabili să o înţeleagă.

Asta nu i-a împiedicat, în acest an, să înregistreze vânzări record de 82,6 miliarde dolari, compania achiziţionând între timp şi alte firme binecunoscute ca: Folgers Coffee, Max Factor, Gillette, Duracell sau Braun.

Incitat fiind de prezenţa printre intervievaţi a unor nume celebre ca Duane Elgin, Nassim Haramein, Steven Greer, Adam Trombly, Brian O'Leary, Vandana Shiva, John Taylor Gatto, Deepak Chopra, David Icke, G. Edward Griffin, John Perkins sau Barbara Marx Hubbard, m-am decis să traduc documentarul şi nu regret acest lucru, fiindcă trebuie să recunosc că este unul dintre cele mai omogene, oneste şi cursive filme văzute vreodată, care abordează în cele peste două ore de vizionare, aproape toate problemele tratate de documentarele postate anterior pe blog.

Nu am descoperit absolut nimic subversiv în film, chiar dimpotrivă şi dacă ţinem cont că avem deja exemplul unui moştenitor al concernului Philips, care s-a decis să încalce tradiţia familiei fabricând produse fiabile, caz prezentat în The Light Bulb Conspiracy şi chiar cazul lui John Taylor Gatto, care s-a dezis de propovăduirea sclaviei muncii prin "taylor-ism", trebuie să acceptăm o altă afirmaţie a lui Foster, că nu toţi membrii familiilor sus-puse sunt şi participanţi activi la mascarada mondială numită globalizare planificată sau folosind sintagma atât de dragă elitelor, "noua ordine mondială", deşi mereu m-am întrebat ce anume ar putea fi nou în această ordine, din moment ce tot ei ne vor conduce.

Pe de altă parte, pe lângă efortul deosebit impus de realizarea unui film de o asemenea anvergură şi calitate, ca să nu mai vorbim de sumele semnificative implicate, cuplul Foster & Kimberly, de această dată, a realizat şi un web site extraordinar, http://www.thrivemovement.com/, a cărui valoare îndrăznesc să afirm că o depăşeşte cu mult pe cea a filmului, fiindcă, pe lângă faptul că sintetizează şi cumulează informaţii din toate domeniile atacate de documentar, mai oferă şi o platformă de comunicare şi de argumentare a soluţiilor propuse, pentru edificarea modelului ideal de societate la care aspirăm cu toţii.

Activitatea neconvenţională a lui Foster Gamble, are rădăcini mai vechi, încă de pe vremea când devenea co-fondator al unui grup de lucru multidisciplinar, The Sequoia Symposium, în 1997, bănuiesc că împreună cu Jack Kasher, fiindcă doi ani mai târziu, acesta, în calitatea sa de profesor de fizică şi astronomie la Universitatea Nebraska, găzduia la Thompson Alumni House una dintre şedinţele grupului, la care participau, printre alţii:

- Lynnclaire Dennis din San Francisco, autoarea cărţii "The Pattern", care avusese o experienţă de moarte clinică, în 1987, în timpul unei ascensiuni cu un balon cu aer cald, în Alpii elveţieni;

- Louis Kauffman, profesor de matematică la University of Illinois-Chicago, unul dintre teoreticienii respectaţi ai paradoxului matematic reprezentat de nodul trilobat;

- Ashok Gangadean, profesor de filozofie la Haverford College, lângă Philadelphia şi recenzor al cărţii amintite, despre care scria: "The Pattern reprezintă uniunea vie dintre finit şi infinit, minte şi materie şi continuumul spaţiu-timp." ;

- Pierre Noyes, profesor la Stanford University;

- Foster Gamble, cercetător din Woodside, California

şi, nu în ultimul rând


- Nassim Haramein, prezentat de reporterul de la Omaha World Herald, în articolul din 23 ianuarie 1999, în care relata evenimentul, drept "un cercetător al geometriei vidului, de 15 ani încoace, din Santa Cruz California".

Dr. Jack Kasher a fost consultant şi angajatul de vară al Lawrence Livermore National Laboratory, între 1975-1992, unde se specializase pe aplicarea teoriei electromagnetice în cadrul sistemului de apărare Războiul Stelelor, cu o mică pauză în vara lui 1991, când a lucrat la Marshall Spaceflight Center al NASA, în Huntsville, Alabama.

El este totodată şi directorul pentru statul Nebraska al MUFON, o organizaţie non-profit, fondată în 1969, care investighează cazurile OZN, în care calitate a efectuat o analiză detaliată a controversatei filmări a misiunii STS-48, a navetei spaţiale Discovery, lansată în data de 12 septembrie 1991, de la Kennedy Space Center, Florida, în care apar obiecte ciudate deplasându-se prin spaţiul cosmic, în manieră evident controlată, analiză care poate fi studiată în detaliu la acest link: http://www.nicap.org/muj_kasher_sts48.htm.

Una dintre erorile filmului este prezentarea pe acelaşi nivel a familiilor Rothschild, Rockefeller şi Morgan, când, de fapt, ultimele două se află pe poziţii de subordonare faţă de Rothschild, la fel ca şi celelalte "mari familii" amintite: Carnegie, Harriman, Schiff sau Warburg.

Mult mai aproape de realitate s-a situat istoricul Niall Ferguson, când scria: "Pentru majoritatea secolului XIX, N.M. Rothschild a condus cea mai mare bancă din lume, ce a dominat piaţa internaţională de acţiuni. Ca echivalent contemporan, cineva ar trebui să-şi imagineze o fuziune între Merril Lynch, Morgan Stanley, J.P. Morgan şi probabil şi Goldman Sachs, la fel puternică poate ca Fondul Monetar Internaţional, dat fiind rolul familiei Rothschild în stabilirea politicii financiare a numeroase guverne."

Aceeaşi eroare se face când în fruntea tuturor organizaţiilor secrete este prezentată, aproape mereu, Round Table, a mogulului diamantelor sud-africane, Cecil Rhodes, atribuindu-i-se un rol mult prea important, când, de fapt, banca Rothschild l-a finanţat pentru a putea dezvolta British South Africa Company, dovada fiind dată şi de faptul că la moartea lui Rhodes, în 1902, administratorul averii sale a devenit Leopold de Rothschild (1845–1917), cel ce a ajutat la iniţierea schemei malefice a burselor Rhodes de la Oxford University, ca modalitate de recrutare şi pregătire a lichelelor ce promovează planurile ocultei planetare, ca Bill Clinton, George Stephanopoulos, Susan Rice şi mulţi alţii.

Dat fiind succesul mondial al documentarului, la atât de puţină vreme de la lansare, trebuie să recunosc că m-a deranjat şi "cocacolismul" prezentării satelor româneşti Liviu Rebreanu, Izvoru Crişului, ca exemple ale politicii ecologice promovate de Vandana Shiva, în comunitatea indiană sprijinită de Navdanya, deşi nu e exclus să se fi oploşit şi prin satele ardelene nişte "hinduşi" hipo-motorizaţi, autohtoni.

Am fost dispus să le iert aceste mici păcate realizatorilor, în calitate de practicant de aikido, pentru pledoaria superbă făcută singurei arte marţiale exclusiv defensive, nefiind dificil de integrat în Calea Armoniei "dansul" graţios al Fondatorului, Ōsensei Morihei Ueshiba şi al unuia dintre discipolii săi interni - uchi deshi între 1958 şi 1969 - Mitsugi Saotome Sensei.

Energia liberă rămâne la fel de periculoasă pentru magnaţii petrolului, pe cât era şi la momentul când a fost făcut extraordinarul film al lui Harry DeLigter, Free Energy - The Race to Zero Point, dovada fiind dată de asasinarea în 2004 a unuia dintre protagonişti, dr. Eugene Mallove.

Munca neobosită a lui Mallove pentru promovarea noii energii, pe lângă editarea revistei Infinite Energy şi înfiinţarea organizaţiei non-profit New Energy Foundation, constă şi în scrierea unei cărţi curajoase Fire from Ice, avându-i ca eroi pe Stanley Pons şi Martin Fleischmann, de la University of Utah, cei care au reuşit primii să realizeze fuziunea la rece, în 1989 şi care, între timp, au fost supuşi unei campanii feroce de discreditare, din partea fizicienilor lumii academice şi, mai ales, a promotorilor fuziunii termonucleare, care şi-au apărat carierele, cercetările şi sursele de finanţare.

La şapte ani după asasinat, timp în care au fost arestaţi şi eliberaţi diverşi indivizi, nu s-a ajuns încă la nici un proces şi singura declaraţie făcută de justiţia statului Connecticut este de o prostie sfidătoare: "... este posibil ca Mallove să fi fost ucis de un chiriaş evacuat, furios că i-au fost aruncate unele lucruri personale în timpul evacuării."

Prin vocea lui John Taylor Gatto, ne este reamintită problema dureroasă a unui sistem educaţional absurd, destinat pervertirii personalităţii copiilor şi producerii de sclavi condiţionaţi pavlovian, ca reacţie faţă de autoritate, aşa cum subliniază şi Deepak Chopra:

"Dacă un copil este slab la matematică, dar bun la tenis, majoritatea oamenilor i-ar angaja un preparator la matematică. Eu i-aş fi angajat, mai degrabă, un antrenor de tenis."

Plecând de la afirmaţia lui Foster Gamble că, o dată instaurată noua ordine mondială, nu vom mai avea nici unde fugi, nici unde să ne ascundem, mi-am adus aminte de dilema participanţilor la un sondaj de opinie organizat pe la sfârşitul anilor '80, de un fost spion GRU, colonelul Victor Suvorov, fugit în Anglia, care le solicita participanţilor să enunţe măsuri efective de stopare a emigrării clandestine, dintr-un stat în care tocmai s-a instaurat socialismul, au fost naţionalizate toate mijloacele de producţie şi a fost desfiinţată proprietatea privată.

Răspunsurile s-au orientat în întregime către măsuri represive: sârmă ghimpată, trupe de grăniceri, câini, reflectoare etc., nimeni nereuşind să observe o soluţie externă pentru o problemă internă: singurul caz, în care ar fi încetat evadarea celor năpăstuiţi de "raiul socialist", era să nu mai aibă unde fugi.

Este varianta intuită genial de Foster şi chiar şi de Stalin, la vremea lui şi care a devenit obsesia conducătorilor cabalei mondiale şi principalul motiv pentru care îşi doresc să stăpânească dictatorial întreaga lume, fiindcă experimentele derulate anterior pe banii ocultei şi pe suferinţa noastră, în întreg lagărul socialist, prin care au fost decimaţi peste 100 de milioane de oameni numai în URSS şi China, laolaltă - spre entuziasmul unui psihopat ca David Rockefeller - le-au demonstrat cu claritate că, în caz contrar, se vor îndrepta către un eşec garantat.

"Este greu, afirm eu, ca oricine altcineva să deteste mai mult decât mine vărsarea de sânge, inclusiv la vreme de război, dar este încă şi mai greu să depăşească dezgustul meu de natura însăşi a statelor totalitare, în care masacrul este doar un detaliu administrativ."

Vladimir Nabokov
(23 aprilie 1899 - 2 iulie 1977
Un comentariu de Marian Matei


sau aici:


Sursa: Dezvaluiri - http://antiiluzii.blogspot.com/